S-a lansat cea de-a III-a ediție a Bursei Alexandra Constantin

Dragi candidați,

Dragi candidate,

Numele meu est Bogdan Zamfir. Sunt actor și autor-regizor. Spectacolul ˝Prietenul meu trece prin război˝ (titlu provizoriu) va avea premiera la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț în stagiunea 2027-2028. Vă transmit, în cele ce urmează, câteva informații și repere pentru pregătirea propunerilor voastre în cadrul proiectului Bursa ˝Alexandra Constantin˝.

Înainte de toate, o precizare importantă : elemente de mai jos au caracter informativ și provizoriu. Ele nu reprezintă decizii sau parti-pris-uri prestabilite, ci mai degrabă schițează un cadru dramaturgic și regizoral larg de la care să porniți în procesul creativ.

SCURTĂ PREZENTARE A CONȚINUTULUI :

˝Prietenul meu trece prin război˝ este un proiect ce abordează, așa cum indică și titlul, problematica dureroasă și actuală a războiului. Figura centrală (numită generic prietenul meu), este un om care încearcă să rămână în picioare într-un colț de lume unde domnește moartea. El are o serie de întâlniri după cum urmează:

un corb căzut din cer, lovit de artileria aeriană; rămas cu o singură aripă, el este condamnat să trăiască printre ființele umane care l-au mutilat; el încearcă să-i transmită prietenului meu ceea ce el consideră calea pentru a rămâne în picioare – puterea imaginarului ca singură soluție de a rezista în fața distrugerii; din dorința de a ajuta și în ciuda mutilării sale, el va încerca să-l învețe pe prietenul meu să zboare;

arma cu care a fost ucis tatăl său; monologul armei amintește că lumea întreagă participă la masacru, arma fiind fabricată din dispozitive și piese produse în toate colțurile lumii; lumea întreagă ia parte la anihilarea prietenului meu

soldatul care a tras în tatăl prietenului meu pentru că acesta a refuzat să se așeze în genunchi

câțiva actori închiși într-un teatru situat în zona de pace adiacentă zonei de răzoi; în pană de inspirație dar cu multă dorință creativă, ei încearcă să găsească cu orice preț, cheia dramaturgică cea mai potrivită pentru a crea un spectacol despre război; în timp ce încearcă să deblocheze situațiile în scenă, prietenul meu își face apariția; el îi anunță că în timp ce ei repetă, închiși în teatrul lor, războiul s-a extins din zona de război în zona de pace;

vameșul de la granița ce separă zona de pace de zona de război; cu ultimele puteri, prietenul meu se îndreaptă către graniță; vameșul îl pune la încercare – dacă vrea să treacă în zona de pace și să se salveze, el trebuie să renunțe la toate amintirile sale și să depună jurământ: tragedia sa nu a existat, totul este o ficțiune produsă de mintea sa.

ALTE ELEMENTE DE DRAMATURGIE:

Există posibilitatea de a avea în scenă un actor-narator (substitut al autorului?)

Vor exista câteva momente pe care le numesc (în stadiul actual al procesului de lucru), răni. Aceste răni vor fi interpretate de actori și actrițe. Ele vor lua fie forma unor momente de poezie (poate și de corp), fie forma unor momente-document plecând de la mărturii personale ale unor oameni care au participat în mod activ la război. Aceste răni vor crea fie contra-punct la narațiunea-cadru dezvoltată mai sus, fie vor veni în spijinirea sensurilor date de aceasta. Însă, poate că ele ar putea fi reprezentate și din punct de vedere al spațiului, costumelor, accesoriilor, etc.

Există premisele să ne îndreptăm către un performace construit din materiale compozite.

SPAȚIU (DECI NU DECOR!!!!)

Narațiunea se desfășoară în două zone: zona de război și zona de pace, despărțite de o frontieră fragilă. Este necesar ca această informație să ajungă la spectator într-o manieră naturală, sinceră.

Cu titlu de exemplu, în solo-ul pe care l-am creat de curând, la Paris, plecând de la același text în versiunea originală, în franceză, frontiera este reprezentată de o linie de trandifiri ofiliți simbolizând deopotrivă granița între cele două zone, groapa comună unde a fost îngropată iubita prietenului meu, dar și ˝umanitatea pierdută˝ prin distrugerea și umilirea Celuilalt. 

Cred că frontiera dintre cele două zone trebuie să fie mobilă pentru a putea schimba cu ușurință amenajarea spațiului și a reduce/a mări cele două zone în funcție de necesitățile impuse de dramaturgie.

Spațiul trebuie să fie construit în serviciul dramaturgiei, nu invers!!! Asta înseamnă adaptabilitate,  flexibilitate și creativitate.

În teatrul pe care îl creez, nu există personaje. Există actori și actrițe în căutarea propriei sincerității. Sursa sincerității sunt ei înșiși/ele însele (imaginar, spectru emoțional, experiențe de viață trăite și deschise către actul de creație).

La nivel de spațiu, nu sunt interesat de construcțiile masive, ˝blocate în realism˝. Apreciez sugestia, evocarea prin finețe și sobrietate, spațiile care deschid imaginarul spectatorului, spațiile care, plecând din funcția lor de bază se modulează, își schimbă structura inițială și capătă astfel, funcții și sensuri noi, spații care crează imagini cu sens. La nivel vizual, nu caut ˝frumosul˝ prin teatru (în sensul de calofilie și estetizare excesivă; dacă vreau ˝frumos˝ aleg muzeele și galeriile de artă). Mă interesează fisurile, eșecul (ca parte inerentă a umanului), tragicul, absurdul, ironia.

Spațiul trebuie gândit plecând de la actori și construit astfel încât ei să poată exista pe deplin la nivel de prezență scenică. Ca informație, în acest stadiu al procesului de lucru, intuiesc că echipa va fi compusă dintr-un număr de minim 6 și maxim 10 actori și actrițe.

Veți găsi alăturat câteva imagini care mă inspiră (ceea ce nu înseamnă că trebuie neapărat să vă inspire și pe voi).

Cu stimă,

Bogdan Zamfir